În sfârșit sunt acasă, liniștită, în fața laptopului (pe care, apropo, îl cheamă Lălă). Ochii sunt roși și obosiți dar zâmbesc (deși este posibil ca mâine să mă trezesc plină de bube și cu febră pentru că este epidemie de rubeolă, dar asta e o altă poveste).
Și am plecat la Poiana Brașov și am venit, Rox a terminat platoul și e fericită și obosită rău. Azi am stat 5 ore de vorbă cu o persoană dragă. Nu am chef de facultate sau de cursuri sau de teme. Trag de mine să fiu atentă. Dar mi-e drag să stau cu oameni, vreau să opresc timpul.
Și am realizat că te vreau pe tine și că mi-e bine așa. Că nu mă văd altfel. Și îmi era dor de zâmbetul tău de la început, cel timid și sincer pe care îl afișai de fiecare dată când mă vedeai. Azi e 28 februarie, nu am făcut poza la Gară dar este timp.
Și în drumul de 4 ore jumate spre București am povestit multe, mi-am amintit multe și am tremurat. ȘASE LUNI de când am fugit ca o nebună până la Bacău ca să mă conving că nu e adevărat dar nu am putut. Și povestesc tuturor despre tine! Imaginile încă sunt vii și nu îmi dau pace. Cred că am început să mă obișnuiesc cu dorul de tine și sunt sigură că ne vom revedea, Poiana. Iar atunci o să avem mult de vorbit. Până atunci, mă mulțumesc cu gândul că ne urmărești zilnic.
Închid ochii și te văd în toate ipostazele, detaliile sunt bine întipărite. Vreau să uit ultimele imagini…
Îți mulțumesc că m-ai lăsat să te cunosc atât de bine! Și mi-e tare dor de tine, auzi??
Iar telefonul primit în seara asta mi-a dat chef de muncă. Nu știu ce și cum o să iasă dar mi-e dor de nopți lungi pline de dans. Martie e aproape, primăvara mă bate pe umăr iar eu am parcă renasc odată cu ea. Nu știu ce îmi ascunde viitorul. Prezentul e bun așa cum este el.
