Departe de mine

Mă uit la poza din tabloul de pe perete. Pe lângă ea sunt multe alte povești. M-am oprit la a noastră. E printre primele noastre poze, era o zi importantă, haha… 

Dar am avut o senzație tare ciudată. Parcă totul s-a întâmplat în alt timp. Unul desprins de mine și de ceea ce sunt acum.
Se fac 4 ani în vară de când am ieșit pe băncuța de la Eroilor, de când ți-am promis în taxi că îți dau cadou în SUA șiretul de teniși.

Mi se învârt prea multe imagini în cap. Nu știu ce aș fi așteptat de la tine după atâția ani. Nu știu dacă așa sau altfel este mai bine. Dar știu că ești departe, deși locuiești aproape. Încerc să deslușesc senzații, să răspund la întrebările proprii pentru că tu nu ești să răspunzi.

De fapt, nici nu știu dacă ar fi ceva de vorbit, răspuns. Poate doar depănat și zâmbit. Da… cred că asta speram să se întâmple: să ne vedem după câțiva ani și să râdem de noi. Asta se poate numi dor? Neliniște? Sau nu am încheiat?

Ba e bine încheiat. Oricât mi se spune că poate mai e ceva la mijloc eu știu că nu mai e. Nu mai are ce să fie și de ce să fie. Dar fiecare are metodele lui de apărare. Ale noastre niciodate nu au fost asemănătoare, nici măcar complementare.

Rămâne doar un oftat și un zâmbet pierdut în timp.

Publicat în Ganduri de departe. | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Welcome to the new age

Pierd minute și gânduri printre degete. Mă macină imagini și cuvinte. Zi, noapte, dimineață, seară. Nici somnul nu îmi mai e prieten. Și uneori, nici oglinda din sală… dar cu asta sunt obișnuită. Stare de agitație, exact ca piesa asta.
Dacă asta e definiția vieții de acum încolo, dă-mi voie să nu fiu de acord cu ea. Spun un „NU!” răspicat. Bătând din picioare ca un copil răsfățat, că tot nu am făcut asta niciodată.
Lumea rea nu e lumea mea și știu că am să scap. N-am să am globul meu cristal dar am să am oameni care mă învață și mă apreciază. 

Orele prânzului din week-end sunt evadare curată. Vânătăile și durerile de după sunt câștigate cu zâmbet și muncă și câtă fericire… E momentul ăla când vezi oameni frumoși lăsându-se purtați de ritmuri, fiecare în voia lui.

Dansez și asta e o fericire a mea. Chiar dacă am luat-o de la capăt. Iar. Se pare că asta știu să fac bine. Și iar mă sabotez singură… cred că asta știu să fac cel mai bine, de fapt. 
Mă încearcă întrebări, scenarii mi se creionează în minte dar încerc să le adorm calm și răbdător pentru a mă proteja. Și revin complexe și sentimente de nerealizare și iar dau cu mine de pământ. Acum fac asta și la propriu, dar cu grație.

Publicat în Ganduri de departe. | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

În prag de 24

Sunt acasă, în fața laptopului (da, noului laptop care mă va ține mult în fața sa) și-s semitristă. Motive sunt și nu sunt. Cel mai probabil, e din cauza somnului prost și/sau scurt din ultimele nopți și a panicii pe care Sis mi-a dat-o azi noapte. Dar ea e bine și e tot ce contează acum.

Și totuși nu aștept nimic. Sunt cumva bine și mulțumită. Ha.. am 18 ani plus 6. Blocaj mintal, dă cu virgulă undeva. Ah stai, nu! Chiar îs șase. La 24 de ani bunica avea 2 copii, mama făcea cununia civilă iar eu dorm cu ursuleți de pluș în pat și-s entuziasmată că am învățat să merg pe bicicletă și că ieri am mâncat cheesecake cu oreo.

Dar sunt bine pentru că am tot bifat chestii de pe listele atârnate de birou. Sunt bine pentru că dansez. Sunt bine pentru că am oameni dragi aproape. Încă mă sperie galopul ăsta al timpului. Am curaj să mă avânt în necunoscut. Mi-e teamă de nereușite. Și alte multe temeri. Odată cu vârsta, astea s-au înmulțit. Dar sunt bine, cred. Habar nu am.

Mâine e luni. E o altă zi de 13 octombrie, a 24-a de când am cunoscut lumea asta care îmi place, serios îmi place. Și chiar sunt norocoasă deși 13 nu ar fi cel mai „bun semn” al norocului. Am atâtea lucruri pentru care să mulțumesc în anii ăștia!

Să vină 24! Cred că Pitic începe să devină Andreea.

Publicat în Blue:) | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Why grow up?

Eu: Îmi trăiesc copilăria. Adică, o recuperez… De asta mă port ca un copil.
Ea: Și ce e rău în asta? Toți avem un copil în noi.
Eu: Da, nu e rău. Adică, nu știu… Eu nu îmi accept feminitatea. De fapt, nu o conștientizez. Nu pot să cred că sunt privită ca o femeie. De fapt, cred că nu vreau. 
Ea: Păi, de ce nu vrei?
Eu: Feminitatea înseamnă maturitate iar maturitatea… responsabilitate. Trebuie să iau lucrurile în serios și mi-e teamă. Mi-e teamă că nu o să reușesc, că o să dezamăgesc și că o să mă dezamăgesc. Și am senzația că pot să fug. E mai ușor să fiu copil. Nu mai vreau responsabilitate.
Ea: Mhm… Dar știi că partea copilăroasă nu se pierde. 
Eu: Știu! Dar dacă accept că sunt femeie și că sunt privită așa, înseamnă că am crescut.
Eu: În general, am fost „întârziată”. Pubertate, machiaj, prieten, prima relație serioasă. Probabil că și feminitatea se va desfășura mai târziu la mine, ca toate celelalte. De ce am schimba cursul? 
Eu: Nu știu…

Publicat în Ganduri de departe. | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Well, sometimes I miss you

E noapte și mănânc înghețată Oreo. Cred că de la tine am pasiunea asta față de Oreo. Nu mai știu… cum nu mai știu multe altele. Despre tine, despre mine.

Mi se mai face dor de tine… rar, ceea ce bine. Nu știu cum și de ce, nu am avut mintea liberă sau timp de depănat amintiri. Îmi mai apari prin minte de nicăieri. Te primesc, m-am obișnuit! E bine că știu cum să te manevrez și să te îndepărtez.

Cândva o să fiu capabilă să îți scriu, să mă golesc de orice sentiment. Aștept momentul ăla.

M-am emoționat. Mi-a trecut.

Mâine evadez cu sau fără ploi. 

Publicat în Ganduri de departe. | Etichetat , , , , , | 1 comentariu

Pierdut echilibru!

Ofer recompensă pentru cel sau cea care mi-l înapoiază… Nu merge așa, nu?

E ciudat atunci când tu, persoana care îi echilibrează pe toți, ceea care oferă suport și încredere celor dragi la orice oră din zi și din noapte, te pierzi cu firea. Îți pierde controlul asupra zilelor, cuvintelor, acțiunilor… Te pierzi în propria nebunie.

O nebunie atât de obositoare de cazi lată în pat seara dar nu într-atât de grea, încât să adormi instant. Nu, nu… o nebunie care te macină și zi și noapte, și în realitate și în vis.

Păi, ori e nebunie, ori nu? Schimbări pe toate planurile și tu nu ești pregătit pentru asta. Pe unde o apuci? Ce faci?
Ți se repetă că greșești încercând să mulțumești tot timpul pe toată lumea, că Tu trebuie să fii mulțumit de propria persoană. Și tu dai din cap, confirmând asta. Știi asta! Și îți tot repeți… Dar dacă tu așa ai crescut, obișnuit să roiești în jurul altora? Te simți legat de fiecare în parte și te macină teama dispariției sau pierderii lor.

Nu mai pot pierde, am obosit să accept dispariții.

Nu pot să promit veșnicia, dar pot încerca să o creez.

 

Publicat în Ganduri de departe. | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Te <3 Pitic!

Scris cu ruj pe o oglindă. Ruj roșu, așa cum purtam și eu pe buze. Mi-am promis că nu mai scriu despre tine. Că te închid bine în mine și că mă vindec. Dar tu vii și spulberi liniștea cu doar câteva cuvinte și un zâmbet. S-a aprins lumina și ai dispărut.

De vreo două săptămâni îmi spun că voi deschide blogul și voi scrie. Se învârt atâtea în minte…. nu se leagă de degete. Până azi.

Emoțiile m-au cuprins de la primul cadru. Lacrimi au curs la sfârșit; m-am sprijit de spătarul scaunului. Până la a treia stație, când am coborât iar emoționată din Autobuzul Iubirii.

 

Publicat în She will be loved | Etichetat , , | Lasă un comentariu