De ce ți-e frică…

… de aia trebuie să scapi.

Oboseala e cruntă după un week-end lung, lung de tot. Ore puține dormite, oameni mulți, plimbări, zâmbete, stare de bine și multe cuvinte cu „r” și „l”. 
Transfăgărășanul mi-a readus aminte că există atâtea motive să zâmbesc și să visez. Iar compania a fost una pe măsură.

Mi-am înfruntat teama de apă. De jos, 5,2 m nu pare atât de mult dar când urci pe platformă, alta e situația și senzația. Inițial, am tremurat toată și m-am apucat zbravăn de barele de pe margine. În acest timp, copilași de maxim 7 sau 8 ani zburau de platformă fără griji. Mi-e dor de acest inconștient inocent!

Dar de ce ți-e teamă, nici nu scapi. Așa cum mi-am imaginat (nu de alta, dar am avut timp), întâlnirea de gradul 0 a degenerat. La început, am intrat în joc fără să îmi bat capul. Era amuzant! Însă, penibilul s-a ridicat la cote prea înalte iar o privire m-a făcut să mă retrag. 

M-a durut slăbiciunea și ușurința cu care se poate renunța la respectul față de o persoană. Și nu putem da vina pe alcool. 
Tu, Umbră, ți-ai călcat singur în picioare imaginea pe care eu o aveam despre tine. O imagine pe care o clădisem în urma nopților lungi. Imagine care era ferită de comentariile și viziunile exterioare. Asta pentru că aveam senzația (naivă) că ești superior majorității care te critica.

Probabil te-a uimit indiferența și zâmbetul meu prietenesc. Iar rezolvarea ta la comportamentul absolut jalnic de care ai dat dovadă a fost evitarea. Ai fugit instant de lângă mine și asta ai încercat să faci o zi întreagă. Eu am avut puterea să te privesc, tu nu… Probabil, vei rămâne dispărut pentru că nu ai puterea să își asumi greșeli. Nu poți să accepți că imaginea pe care te-ai chinuit atâta să o clădești, nu mai este perfectă. 

Am fost extrem de furioasă pe tine. O furie pe care am transformat-o în zâmbet, până la un moment dat, când puterea de a fi „floricică” a dispărut. Nu-s din piatră, din păcate! 
Atunci am fugit eu de oameni și am urlat în mine! Speram să îmi pot vărsa supărarea și pe tine pentru că o meriți! Și nu, nu am nevoie să îți ceri scuze sau să reacționezi într-un fel. Nu am nevoie de cuvintele tale pompoase, nu mai dau doi bani pe ele. Ci simt nevoia să o închei cum trebuie, cu toate cele spuse.

Reclame

Despre Azull

Timpul trece, amintirile se mai uita dar aici cuvintele raman. Raman intiparite pe un fond alb, cu albastru scrise. Albastru... culoarea lumii in care traiesc. Lumea mea in care din care nu pot lipsi familia, dansul, prietenii, muzica, culorile, zambetele, dragostea, plimbarile, ciocolata, jeleurile, inghetata, esarfele, cartile, filmele si multe, multe altele. Ma sperie necunoscutul dar nu mi-e teama sa ma avant in el. Ma las dusa de instinct si imi ascult sufletul, de cele mai multe ori. Plang la filmele de dragoste si nu mi-e rusine sa recunosc. Camera mea este colorata si pliiina ochi de poze si rame cu poze. Iar eu sunt Azul... :)
Acest articol a fost publicat în Ganduri de departe. și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s