Dear, daddy…

Ea: Vreau să-m fac și un avion. Da… știam eu că lipsește ceva.
Ea: L-am iubit și l-am urât.
Eu: Eu nu știu ce am simțit pentru el.

Dacă ți-aș scrie o scrisoare, tată, cred că ar suna cam așa…
„Dragă tată,

Se pare că se mărește gașca acolo sus.
Noi suntem bine, bulversate de ultimele zile. Cred că ai văzut…
Mi-e dor de tine, cred! De fapt, cred că mi-e dor de ideea de tine. Nu te mai judec, nu te mai acuz. În perioada asta învăț să iau oamenii ca atare…

Mă judec și mă descos eu, în schimb. Descopăr temeri, lipsuri, dezamăgiri, iubiri și sentimente pierdute. Da, tată! Am crescut și fac planuri de viitor.
Uite, încerc să copilăresc. Am fost pe stadion la meciuri, am învățat să înot și plănuiesc să merg pe bicicletă vara asta.

Nu, nu plănuiesc să mă mărit curând dacă la asta te gândeai. Am altele pe cap. Plănuiesc să mă vindec de frici.

Primește-l cu drag pe Nea Gică. (Re)împrieteniți-vă… vă leagă multe!

Cu drag,
Băiata”

 

Publicat în Ganduri de departe. | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Ia mai stai un pic!

Așa îmi spun în fiecare dimineață. Mai stai! Mai stai! Ai răbdare, nu fugi în lume. Nu căuta miresme cunoscute prin mulțimea străină, nu fugi după alte umbre. Dispar si apar la fiecare rază a soarelui sau a becului.

Te încânta jocul umbrelor tale și de fiecare dată spui că „nu e momentul”. Te-ai obișnuit cu ele, ai învățat pașii necesari și ții ritmul. Ți-e comod și nu mai amețești de la atâtea piruete. Confort și liniște, în sfârșit. 

Însă, ritmul neschimbat nu mai e chiar pe gustul tău dar trupul ți se mișcă fără voie, din obișnuință. Ești capabilă să te adaptezi la orice, asta știi doar! Dar realizezi că adaptarea și confortul nu reprezintă fericirea ta. Că umbrele nu prea îți mai sunt prietene și că mișcările repetitive și coregrafia neschimbată de atâta timp se erodează. Ai bătături, te doare corpul. Plăcerea a dispărut cu ultima rază de soare.

Și totuși, nu ai ieșit din joaca asta obositoare. Atât de obositoare de ți-a șters și ultima urmă de fericire. Nefericită! Uite, ai spus-o! O parte din tine a rămas întinsă pe asfalt. Te dezmembrezi cu fiecare zi.

Și aștepti gura de aer de la suprafață, aștepți să reînvie în tine cheful de hoinăreală și de a experimenta. Îl cauți prin toate colțurile și speri că nu l-ai lăsat agățat e vreun bloc turn în dansul tău continuu cu umbrele.

Publicat în Ganduri de departe. | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Metroul gândurilor

De la mine pentru mine… şi probabil pentru tine.

Ştiu ca şi aseară am vorbit despre asta dar mai simt nevoia sa (îmi) mai zic ceva. Ei par aşa maturi, serioşi… nu ştiu! Ca o „familie”. Par a fi bine! Mnah… sincer spun, mă bucur! Poate îşi găseşte şi el liniştea şi calea.

Sa nu ma invite la nunta lor :)). Nu, nu… la nunta asta nu vreau să merg! E alt raport al sentimentelor. Sau dacă o sa fie peste 5 ani, mai discutăm!

Trebuie doar să mă obişnuiesc dar nu tânjesc la nimic. Nu am de ce! Am doar amintiri frumoase, pline de culoare şi nebunii. Pare doar că şi-a pierdut sclipirea şi nebunia pe care le avea cu mine. Dar poate e doar impresia mea… nu ştiu! Se pare nu ştiu prea multe!

Mă rog, în scurt timp o să mă obişnuiesc cu imaginea asta.

Mulţumesc că mă asculţi!

Publicat în Ganduri de departe. | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Take it slow, they say

Iar eu zâmbesc. 

Niciodată nu am fost bună în a lua decizii pentru viață. Mi se spunea că sunt curajoasă. Acum cum sunt?
Mi-am pierdut spiritul aventurier odată cu cei patru pereți care mă îngrădesc.
Mă pierd în gânduri și visuri. Filip zicea ceva de vis… Am suspinat pe scaunul roșu, în întuneric. Eram înconjurată de o sală de oameni, jumate cunoscuți și prieteni. Eram a nimănui.

Hai, Andreea sau cum vrei să îți zic? Ți-e dor de Lala or de Pitic? Hai! Dă-ți seama ce vrei, alege ceva! Dă-te de toți pereții, urlă și înjură. Mergi pe un drum și nu mai privi peste umăr. Oricum, nu rezolvi nimic!

Azi m-am blocat de câteva ori la întrebarea „ce faci? cum ești?”. Pf… obosită, ok, nu știu… obosită! Pierdută.

Amintirile nu ți le ia nimeni, nu? Sunt ale mele și-s mișto.

Publicat în Ganduri de departe. | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Rehab

N-am mai trecut de o lună pe aici. Nu știu când a trecut. M-am rătăcit în mine. 
Am reușit să ies din labirintul minții, să mă descos. Să învârt pe degete senzații, dezamăgiri. M-am înecat în lacrimi, m-am luptat cu vise. M-am pierdut. M-am simțit pierdută.

Am trecut dintr-o stare în alta. Dorul și gândul la EL s-au transformat într-o analiză amănunțită a celor trăite. S-a vindecat. Am învățat. Și am simțit că te voi întâlni! În seara aia, în acel loc. Te-ai panicat, a fost amuzant! Nu știu ce simți, nu știu dacă vreau să știu. Vreau să fii fericit! Eu sunt bine, nu-ți mai simt lipsa, nu-ți mai doresc îmbrățișarea, nu-ți mai recunosc zâmbetul.

Teamă. Cred că așa aș putea să descriu februarie. Două săptămâni pline de vise obositoare și zile și mai obositoare. Voiam să îmi găsesc drumul, să-mi regăsesc vlaga și speranța. Nu îmi mai doream nimic, nu mai visam la nimic. Eram goală, pierdută în nesiguranța viitorului. Și mă judecam pentru neputința mea de a alege, de a face mai multe lucruri, de a lupta cu mine. 

Martie vine ca un remediu. Florile și miresmele îmi înveselesc zilele. 

A trecut un an. E bine așa!

Îmbrățișez cu dor și sete primăvara ce va să fie!

Publicat în Ganduri de departe. | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Copil

Am visat că zbor ca Peter Pan şi eram fericită. Era o senzaţie de libertate de care mi-e dor. Apoi, mi-am adus aminte că în adolescenţă spuneam tot timpul că eu zbor cu mintea, fiind o visătoare, un copil cu capul în nori. Eram într-o tabară de dans, cu multe persoane dragi. Dansam şi zburam, pfff… Viaţa ideală!

Dar dimineaţa m-a lovit în plex. Alarma m-a scos din lumea aia. M-am trezit obosită, ciufulită… doar zburasem toată noaptea.

M-am înfofolit bine, am băgat nasul bine în fular şi am pornit pe străzi, spre birou. Iar am mintea-n şapte direcţii şi iar lipseşte vlaga. Nu e chef, nu e zâmbet, nu e entuziasm. Doar o mie de întrebări legate de viaţă şi de una şi de alta şi de ailaltă.

Îmi tot repet că mă gandesc prea mult la toate cele. „Mda… nu pot sa keep it simple. Mă mustră conştiinţa că nu fac lucruri, că nu evoluez, căa nu lupt. Pe de altă parte, e latura spirituală care mă îndreaptă spre altele. Geez! Aş pleca undeva departe unde să nu mă ştie nimeni şi să fac lucruri simple. Reuşesc să mă bucur de lucrurile mici, care mă împlinesc. Dar sunt înconjurată de oameni care fac lucruri mai mari şi încep să îmi pun întrebări… Mă termină psihic veşnica problemă: eu ce fac cu viaţa mea? eu la ce sunt bună? cri, cri, cri… Şi parcă nici nu mă motivez să fac nimic, parcă nu mai am chef să fac nimic.”

Am pus ghilimele pentru că sunt frânturi din discuţia mea cu R. de azi. Ea îmi spune că îi citesc gândurile.

Deci, unde e problema? Din nou aud greierii…

Publicat în Ganduri de departe. | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

De ianuarie

Mă învârt printre examene, filme, seriale, orez cu lapte, muncă și doruri.
Prietenii îmi spun că o caut cu lumânarea, eu le răspund liniștită că știu și că îmi asum.
S. mi-a ținut morală, cum că iert prea repede și că unii oameni chiar nu mai merită două vorbe. Eu îi spun cu privirea vinovată că nu pot să stau supărată pe oameni și că atunci când nu mai simt nimic pentru acela, nu mă deranjează conversațiile ocazionale. Îmi sunt indiferente, chiar…

Tot ea spunea, mustrându-mă cu privirea dură dar îngrijorată, că trebuie să mă lupt cu mine și să mă mint până ajung să cred sau până când nu îmi mai pasă. I-am spus că am încercat să fac asta și nu a mers, cel puțin, nu la mine. 
Se întorc toate… nimic nu rămâne nerezolvat, plutind în eter. 

M-am mințit, mi-am impus să nu mă gândesc, să nu-mi fie dor pentru că eu pot, eu sunt magician. A mers o vreme și am crezut că sunt bine. De fapt, evitam să mă văd în oglindă, fugeam de imaginea mea. 

Am crezut că s-a dus… m-am luat cu una cu alta. Mă bucuram că s-a încheiat încă una. Două într-un an e mare lucru. Pff.. 

Ce e drept, Umbra nu mă mai urmărește. S-ar fi făcut 4 ani. Geez, prea mult!

M-am mințit și mi-am încălcat promisiunea făcută mie însămi. Vreau să trăiesc, să consum și să spun pentru că e posibil să nu mai am șansa asta a doua oară. Sună dramatic dar când te lovești de două ori de asta, încerci să înveți. 

M-am lăsat dusă de societatea în care slăbiciunea nu e permisă, iar greșelile judecate aspru. Unde e cel mai simplu să închizi ochii și să te faci că plouă. Nu o judec și nu o neg dar la mine nu s-a dovedit a fi benefică.

Publicat în Ganduri de departe. | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu